Jumulici în Timişoara (ep.3 – Muzeul de Arta)

Termin cu Goya la parter şi urc la etajul 1. Mă benoclez la nişte porţelanuri într-o vitrină de pe hol. Faptul că au pliant nemțesc ca fiind din secolul nuşcare mă convinge că nu mă uit la farfuriile din care mănâncă la prânz curatoarele muzeului. Vad pe o uşă închisă o plăcuţă discretă: Corneliu Baba. Intru cu tupeu şi iaca... săli întregi pline cu tablouri. Curatoarea sare ca arsă, că deh, picta şi ea liniştită şi intră un vizitator. Cred că eram singurul de zile întregi.

Încep să mă holbez la picturi şi constat următoarele:

1. Exponatele erau fie împrumutate muzeului, fie donate de câţiva;
2. Corneliu Baba era traumatizat de arlechini și îi picta oribil;
3. Nu avea oglinzi în casă, altfel nu îmi explic de ce multele autoportretele erau atât de oribile. Cred că se uita la reflexia din șifonier;
4. Tehnica în sine era departe de frumoasele tablouri renascentiste sau cele ale maeştrilor olandezi, tablourile părând opera unui copil de clasa a cincea mai talentat;
5. Erau nişte nuduri, dar nimic care să momească cenzura să îl tragă de urechi;
6. A pictat între 1940 şi ceva şi 1990. Cam aşa erau datate;
7. Portrete de personalităţi ale veacului: Arghezi, Enescu, Sadoveanu şi încă unii, deci a fost apreciat;
8. Câteva peisaje urbane din care nu înţelegi nimic;
9. Singurul aspect pe care l-am înteles a fost protestul artistic al pictorului, toate tablourile din perioada ’80 – ’89 fiind întunecate, lugrube. Am corelat acest aspect cu magazinele goale şi traiul greu din acei ani;
10. Curatoarea picta mai frumos, folosind nişte simple acuarele şcolare.

Încheiem turul de forţă în sălile cu Corneliu Baba, mă simt brusc mai cult şi continui. Dibui câteva sălişoare cu picturi occidentale, acele tablouri frumoase de parcă ar fi poze, multe nesemnate, anonime, surse incerte sau pictori cvasi-necunoscuţi, dar plăcute ochiului. Retina mea fusese spălată după tablourile încâlcite şi supraîncărcate ale lui Baba. Păcat că nu m-am oprit aici. M-a mâncat în ananas să văd şi aripa de artă românească.

Doamne iartă-mă! Ce orori! Ce hidoşenii! Retina mea nu va putea vi spălată nici cu clor, Ace şi Domestos toate amestecate cu Pronto şi Axion. Sfinte căcat! Feriţi-vă ochii de acele orori şi recomandaţi-le doar amatorilor de sado-maso intelectual. Ca să fac o paralelă, în Viena era pe lângă ditamai muzeul cu picturi şi o aripă mai nouă cu artă contemporană unde un „artist” a îmbinat şuruburi, baterii, ochi umani de manechin, caschete de război şi alte căcaturi într-un mare haos şi l-a numit artă.

Nuuu tati, mânca-ţi-aş sufleţelul tău nevinovat, românaşii au fost precursorii acestui stil de kkt din care un austriac tembel a scos ceva sferto-semi-uman.

În salonul de artă românească mă uitam cu idiotul şi neoronii mei vărsau lacrimi amare uitându-se la operele Grupului Sigma (singurul pe care l-am reţinut ca nume) şi a altor asemenea. Să încerc să vă explic cu ce mi-a fost violată retina în asemenea hal.

La intrare era o zonă aşa, mai dubioasă, de acomodare cred, unde erau nişte table colorate, cu nişte ciment, butoane de la maşina de scris, ansamblul cu totul încercând să semene cu pelicani în zbor sau cu un cur de gorilă. Nu m-am prins. Apoi un soi de basorelief nedefinit. Titlurile erau atât de aberante încât nu am fost capabil sa reţin nici unul. Apoi am trecut la niste sticle colorate în diverse forme de parcă oamenii ăia au descoperit vitraliile. Mă rog. Continuăm. Ajung într-un salon mai mare plin de „opere” pe acelaşi stil: cuie înfipte în plăci de lemn în jurul cărora era trasă gută de pescuit în diverse modele, romburi, pătrate, triunghiuri etc. Fascinant! Gută, cuie şi lemne. Mă uitam ca prostu’ şi nu pricepeam ce naiba reprezintă.

Intrăm şi în ultima încăpere. Monstrul! În ultima încapere în care intri nebănuind nimic zăcea... Monstrul. Să vă explic. În mijlocul încăperii era aşea... ceva nedefinit, un chel-că-şoz metalic, zici că era modelul ADN-ului şarpelui marţian de apă dulce sau scheletul tubulaturii de la hota sobei lui Nea Gheorghe de la Rășchirații din Deal. Ăla era proiectul. Opera. Mai erau pe pereţi alte gute şi cuie combinate cu sticlă colorată. Levăl doi faţă de primele camere. Aici erau combinate.

Retina mi-a fost profund traumatizată când erau catalogate ca artă ciornele pe hârtie milimetrică a rahatului metalic din mijlocul încăperii. Iar ciornele, nici măcar nu erau ceva almbicat. Trei linii curbe punctate care semănau cu o funcție exponențială. Păi să-mi fie cu iertare dar transformeru’ Optimus Prime sau cum l-o chema, sigur când se duce la buda lui inter-planetară citind click-ul şi can-can-ul transformerilor defechează 2 tone de operă d-asta. Şi mai bine şurubărită şi fără ciorne cu funcții exponențiale, asimptotice sau ecuații de gradul întăi. Produce și gata. Rămân marcat pe viață.

Ca o conlcluzie, să reţinem: Muzeul de Artă Timişoara expune ca opere de artă ciornele pe hârtie milimetrică unui mostru metalic. Păi îţi dai seama ca dacă băieţii de la Luvru ar expune ciornele pentru turnu Eiffel i-ar îndoi pe ai noştri pe genunchi. Noroc că sunt miloşi și ne lasă și nouă un colț de pâine.

Jumulici în Timişoara (ep.2)

Timişoara - fruncea ţării, oraş cultural, universitar şi plin de obiective turistice. Iată-mă având de ars nişte ore pe străzile acestui oraş în plină zi de sâmbătă. Ochisem de prin diverse pliante şi hărţi Muzeul Banatului. Ajung cu harta în mână în faţa muzeului - o cladire frumoasă, fiind de fapt Castelul Huniade din Cetatea Timişoarei. Trec de poarta şantierului din faţa muzeului, fiind convins de faptul ca toţi muncitorii de acolo lucrau doar la faţadă şi înăuntru mă aşteptau exponate spectaculoase pregătite să îmi astâmpăre foamea culturală. După ce trec de poartă, apare un nene dintr-o gheretă, cu o privire uşor surprinsă, având pe el specifica geacă neagră de fâş a oamenilor de pază. Convins de pe site-ul muzeului (care nu pomenea nimic că ar fi închis, în renovare sau ceva de acest gen), îl întreb de unde îmi iau bilet de intrare că eu vreau să văd, vreau să cunosc istoria Banatului, să simt spiritul nobil al acestei zone şi să cobor barierele ignoranţei mele în faţa talazului istoric şi cultural. Mă rog, nu chiar cu aceste cuvinte că m-ar fi luat la bătaie, fiind convins că îl înjur. Mi-a zis că e închis deoarece e în renovare, pe un ton de parcă eram ultimul dobitoc că nu ştiam acest lucru. – Până când? – Ăăăăă. Ok. După ce am întors spatele şi am plecat m-am gândit câte panouri am văzut prin Timişoara că muzeul e în renovare, câte pop-up-uri mi s-au deschis pe site-ul muzeului şi câţi călători mi-au zis în tramvai – Psst, vezi că Muzeul Banatului e închis. Îl renovează. Evident... târlă, căcălău, scria şi pe trotoare şi pe zebre, până şi pe cabina duşului de la mine de la hotel, că e închis muzeul. 

Cu foamea aprinsă în neuronii mei şi dezamăgirea maximă a deziluziei vizitei mele în acest edificiu de pe vremea lui Iancu, salvatorului Europei, m-am reorientat rapid către Muzeul de Artă, aflat în Piaţa Unirii. Ajung într-un suflet acolo, hămesit de-a dreptul, văd pe o plăcuţă că acest muzeu este de fapt Palatul Baroc, mai văd cu coada ochiului că e o expozitie temporară a lui Goya şi intru. 10 lei intrarea. Adică doar 2 euroi şi ceva mărunt. Ieftin ca braga faţă de orice muzeu din afară. Văd o garderobă, las geaca şi rucsacul şi încep cu Goya. 

În amintirile mele, undeva prin biblioteca mamei exista un album de artă cu Goya. Pictor, în amintirile mele. În muzeu, gravuri. Mă scărpinam în cap ca oltenii în bancuri şi mă uitam la jumătăţile de foi de caiet mic în care erau gravate diverse momente dintr-un război spaniol. Civil parcă acest război. Tehnica gravurii era într-adevăr frumoasă, adică eu clar n-aş fi fost capabil de aşa ceva. Între noi fie vorba, dacă nu scria de gravuri pe toţi pereţii aş fi jurat că a desenat cu stiloul având cerneală neagră. Mă rog, îndemânarea mea în tot ceea ce înseamnă artă şi tehnicile utilizate în artă tind vertiginos spre zero. Mai erau şi nişte fotografii de război pe acolo. Nice! Deci, acest Goya, siderat de ororile „răzbelului” s-a apucat să mediatizeze aceste orori prin fotografii şi gravuri. Întâmplător, cred că pe vremea lui gravurile erau mai ieftine şi mai uşor de obţinut decât fotografiile. A fost primul fotograf de război, cel puţin aşa scria prin textele alea de pe pereţii muzeului. 

Bun! Ne-am culturalizat cu Goya, să vedem ce comori mai ascunde acest Palat Baroc (în episodul următor).

Jumulici la Balet!

Am fost la balet. Nu la orice balet ci la balet pe gheaţă. Spectacolul numit „Lacul Lebedelor”, după cum bine ştiţi de Пётр Ильи́ч Чайко́вский sau cum îl ştiu românii, Piotr Ilici Ceaikovski.

Cu alte cuvinte, aseară, Jumulici a stat înfipt în scaun holbându-se la primul balet din viaţa lui. Bonus, era pe gheaţă. Ce a văzut redau mai jos.

Pentru început, au aparut doi indivizi care se plimbau si dădeau ture de patinoar. Mai o piruetă, mai o mică ţopăială, mă rog, frumos. Apoi, au mai aparut încă zece, cinci masculi şi cinci fătuci care formau cinci cupluri. Pe lângă cei doi de care deja am menţionat, au început şi aştia să se invârtă pe acolo. După cinci minute deja eram ameţit. De la piruete, umbrele, bastoane, jobene, piruete, hore şi cum se învârteau toţi ca bezmeticii în mod organizat pe acolo.

În acest moment apare şi o babă pe scenă. Aaa, că tot veni vorba. „Puştoaica” de lângă mine, după ce s-a aşezat împreună cu încă două de acelaşi calibru, şi-a scos frumuşel o oglinjoară, un pieptăne de plastic şi s-a apucat sa îşi facă freza. Sunt sigur că aşa sunt cutumele populare la spectacolele de balet aşa că n-am comentat nimic. Baba pe scenă a dat şi ea vreo doua – trei ture de patinoar si cam atât.

Deja mă plictiseam şi mă întrebam la ce naiba mă holbez de juma’ de oră, când pe gheaţă a apărut omul negru. Unu ţanţos, bâţos şi evident, îmbrăcat în negru. Însoţit de încă doi indivizi, simpla lui apariţie i-a alungat pe majoritatea de pe gheaţă, rămânând doar cei doi de la început şi baba ... parcă. Nu sunt sigur de babă, oricum irelevant. Dă şi asta ture, piruete, sărituri, mai apare şi o fătucă tot în negru, tzopăie şi asta pe lângă el şi pleacă ţanţoş din scenă. Primii doi, care erau şi ei pe gheaţă îi ironizează puţin şi cam atât. Singurul moment comic. Pleacă toţi.

Deja mă uitam ca prostul la spectacol şi nu pricepeam nimica. Apoi.... după cum mi s-a suflat din public, cu rumoarea de rigoare apar patru pitici verzi, elfi vânători cu două arbalete şi însoţiti de aia doi primordiali. Sar si aştia, se flutură de colo colo, fix ca la patinaj artistic, dar cumva în grup. După ce se retrag apar vreo şapte fătuci care se flutură şi ele pe acolo. Lebedele!!! Una dintre ele mai cu moţ, că era tot timpul în centrul atenţiei. Se flutură astea ce se flutură când bang-bang apar elfii vânătorii. Aici a fost un moment pe care nu l-am înţeles. Când apar vânătorii aştia, unul din cei primordiali, ăla brunet mai precis, începe să danseze cu lebăda. Cred ca este un obicei al vânătorilor ruşi, care după ce se încălzesc cu votcă încep preludiul cu vânatul. Sper ca nu fac la fel în Siberia la vânătoare de urşi ca s-ar putea să iasă cam jumuliţi. Mă rog. Partea sexy e ca nici nu ia lebăda la săgeteală cu arbaleta şi pur şi simplu pleacă ca prostul. Eeee... amicii mei, apare ăla mare şi negru şi mai-mai că gang-bang-uieşte lebăda albă împreuna cu şleahta lui de lebădoi negrii (tot din public, de la nişte babe din spate care au comentat tot timpul am aflat că ăştia sunt lebede negre) şi răpesc lebăda albă. Totul se termină destul de spectaculos într-un cerc de foc. Pauză şi partea a doua. Evident că în pauză românaşii nostri, toţi la rochie de seara si cămasă, nu ca mine în blugi, la coadă la sucuri şi toaletă.

Incepe partea a doua, în deschidere o reluare a gang-bang-ului mai sus amintit între lebădoii negrii şi lebăduţa albă.

Acum intevine o parte mai ciudată, inspirata probabil din Cenuşăreasa. Babăciunea aia care mai apărse, ia loc într-un jilţ şi se uită la un spectacol in care apar diverse perechi şi dansează tematic, un flamenco, nişte dansuri căzăcesti, trei gay în cosume mulate (încă încerc să şterg asta din memorie) şi strălucitoare, una care zboară pe sus de zici ca e spanzurată etc.

În colţul ringului, brunetul ala primordial ofta cu o pană în mână. După perechile alea, apare lebădoiu negru şi dansează şi el. Apare si lebădoaia neagră la un moment dat şi îl vrajeste aparent pe brunet. După, scena se încheie cu toţi retrasi şi un dans al lebedei albe, care să nu uităm ca e în captivitate. La sfârşitul dansului, asta se sinucide ca proasta, probabil cu gandul la vanătorul brunet care a avut cu ea un preludiu.

Aici intervine votca din capul autorului care nu mai leaga scenele (nu că ar fi avut o noimă pentru mine până aici), dar apare in scenă brunetul. Fie e Albă ca Zăpada reloaded fie e alta aberaţie. Cert e ca apare brunetul care se agita şi apare si lebădoiu negru cu o sabie. Brusc, Jumulici se lumină şi anume. Carevasăzică, ăia doi de la început, brunetul si prietenul lui sunt un soi de prinţ si cavalerul de onoare, băbăciunea e regina sau ceva asemanător, prinţul se învărte în cercuri înalte ( perechile alea la care am ameţit), apoi se duce la vânătoare unde într-un acces zoofilic rămâne cu gândul înfipt în lebăda albă. Dar peştele...ăăă, lebădoiu negru îî arată lebăda neagră şi prinţul ăsta rămâne indecis ca un adolescent miop. Peştele răpeşte lebăda albă iar prinţul, într-un episod alde Cenuşăreasa, o caută disperat la bal, cu regina în jilţ şi cu toate perechile alea care dansează. Lebăda albă se sinucide ca proasta şi asta sare în ajutor.

Aici nu înteleg votca din capul lui Ceaikovski, pentru că, fie coboară toţi în tărâmul morţii după aia albă, fie aia doar a mimat. Cert este că totul se incheie apoteotic cu o mare bătălie între prinţ susţinut de cavalerul lui de onoare şi lebedele albe, contra lebădoilor negri.

Omitem faptul ca lebădoiul negru a fost un gentleman de-am boulea când putea să îi căsăpească pe toţi şi nu a vrut iar prinţul l-a căsăpit cu prima ocazie şi reţinem faptul ca boul, a se citi prinţul, rămâne indecis cu care lebădă vrea şi dansează şi cu aia neagra si cu aia albă, spectacolul terminându-se cu toti trei dansând pe acolo. Parcă la final a dat puţin mozol aleaia albe, dar nu a fost clar.

Scurt pe doi: o poveste rusească încălcită, care o pui cap la cap pe la final, cu oareşcare lacune fie in scenariu fie in punerea in scena, cu multi patinatori buni.

Practic, am văzut un patinaj artistic în grup, cu o pseudo-poveste la mijloc, pe muzică simfonică ok.