Jumulici.ro

Dragilor,

Totul se muta pe jumulici.ro

by Jumulici

Jumulici în Timişoara (ep.4 – Tramvaiul)

Sătul să dau banii pe taxiuri m-am decis să folosesc transportul în comun. Vă rog uitați-vă la harta transportului public din Timișoara. 

http://www.ratt.ro/reteaua.html 

Problemă: cu ce mijloc de transport în comun ajung de la stația Cluj la stația Catedrală. 

Soluție teoretică à la Jumulici: După puțin chiombit și folosit sinapse la greu în camera de hotel, m-am prins ca tramvaiul 5 ajunge de la Cluj la Catedrală. Buuun. 

Soluție practică: Ajung în stație, remarc dezinteresat că tocmai pleacă tramvaiul 6 și mă pun pe așteptat. Și astept. Și astept. Mai trec niște tramvaie. 8 și 6. Și astept. Și încep să-mi bag chestii în diverse alte chestii. 8-ul știam că nu ajunge, cu el venisem de la Gara și nu am trecut pe lângă Catedrală. Mă mai uit pe harta din stație vreo 5 minute și mi se pare că ajunge și 6, dar fiind mai ștearsă nu eram sigur. Întreb o tanti din stație. ”Mă scuzați, pentru Catedrală, 5 și 6, nu?”. Răspuns: ”Ajunge doar 6. 5 circulă doar în sens invers”. 

What?? Cum naiba? Atunci, sinapsele mele au făcut efortul suprem și s-au prins. Vedeți căcărezele alea de săgeți pe hartă? Daaa, reprezintă sensul! Doar că nici naiba n-a remarcat că sunt săgețile alea pe hartă sau s-a gândit că unele tramvaie trec pe undeva și se întorc pe altundeva. Mai ales ca strada avea două rânduri de linii de tramvai. Evident ca urmatorul tramvai 6 a apărut după alte zece minute.

Jumulici şi permisul de conducere (ep.1 – Şcoala de soferi 1)

Urnirea lui Jumulici în scopul obţinerii permisului s-a făcut foarte târziu, undeva în vara anului 2008, Jumulici apropiindu-se vertiginos de sfertul de veac împlinit. Motivaţia a fost relativ simplă: din cauza unor lucrări de construcţii pe traseul casă – muncă făceam undeva la o oră dus şi o oră întors. Enorm pentru un drum care în mod normal dura undeva la 15, maxim 20 de minute. M-am hotărât să-mi iau motor. Iar dacă tot îmi mişcam curu’ până la şcoală, să bifez şi B-ul. 

M-am înscris la şcoala care a venit la mine la birou să fac hârtiile. Ăsta a fost criteriul pe baza căruia am ales-o. Înscris la A şi B, aşteptam nerâbdător să încep. La motor a fost simplu. Am stat cu soarele-n cap în poligonul de la Ilioara şi m-am învârtit de m-au luat dracii. În schimb la B, a fost de-a dreptul spectaculos. 

Fiind totuşi angajat cu normă întreagă, am vorbit cu instructorul să ne vedem la prima oră. Adică pe la ora 7, frumos, dimineaţa pe răcoare. Apare individul, mare şi gras. Era deja traspirat. Cred că efortul de la apartament până jos la maşină şi şofatul până la mine îl extenuase. Scaunele erau tapiţate cu prosoape pentru a preveni transpiraţia îmbibată în scaune. Era vară, 40 de grade în oraş şi Doamne fereşte aer condiţionat. Un geam deschis doar, nu două că e curent. Omul transpira ca un porc iar în rarele momente când îl vedem per pedes era vizibil chinuit de neobișnuința mersului pe jos. Pe scurt, asudam și eu și el într-un Logan obosit încă de la prima ora dimineața. 

Pasiunea omului nu era cum s-ar crede instructajul, șofatul sau mâncarea. Nicidecum. Radio Trinitas! În fiecare dimineață îl găseam cu radioul pornit, pe Trinitas, și îl lăsam cu radioul pornit. Nu te lăsa să îl închizi și nici să schimbi. Singura parte bună e ca nu urla la maxim. Mă fascinau interviurile cu pustnicii și diverși călugări care își căutau asceza undeva bine pitiți iar ninja în sutane îi dibuiau și le luau interviu despre cum se apropiei ei de bunul Dumnezeu. 

Dar momentele epice erau altele, precum: 

(instructor): Să facem dreapta. 

(radio): Doamne miluiește, Doamne miluiește! 

(instructor): Fii atent la mașina parcată în curbă. 

(radio): Acuuum și puruuuureeeeaaa! 

(instructor): Vezi semaforul. 

(radio): Și-n vecii vecilooooooor! 

(instructor): Vezi pietonii ca au prioritate. 

(radio): Aaaaaamin!

Jumulici şi cultura religioasă. (ep.3 Animalele)

Continuam serialul cunoașterii aducând în prim plan necuvântătoarele. Bunul Dumnezeu le-a creat pe parcursul a două zile, și anume ziua a cincea păsările și peștii iar în ziua a șasea ”animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. În aceeași zi Bătrânul l-a creat și pe Adam ”după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”. Despre pluraritatea Dumnezeilor (Noastră) vom discuta în alt episod. Toate acestea se regăsesc în Cap.1 Facerea (http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=25&cap=1). Faptul că un urs ne căsăpește în doi timpi și trei mișcări iar un microb ne pune la pat cu zilele, înseamnă că undeva în acest plan Bătrânul a uitat să le zică și animalelor ca omul e Ză Boss.

În capitolul 2, Șefu dă primul task din istorie, deh, tocmai își crease angajat/sclav.

”19. Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam.

20. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice;”

Nu știm căt a durat ca Adam să termine job-ul dat de Șefu ăl mare, ce calificativ a primit la evaluare dar cert e că și-a folosit imaginația din plin. Nu căutam explicații la cum a ajuns Adam în mijlocul oceanului să vadă balenele, cum au suferit de cald pinguinii în grădina Raiului și cum a văzut cu un ochi ager toți paramecii, euglenele și amoebele. Task de sus, a trebuit rezolvat. Sunt totuși curios de unde a apărut limbricul și unde a dispărut după ce a fost numit.

În capitolul 2, versetul 21 apar elemente noi: ” Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat.”

Vă rog să remarcați că primul măcelar din istorie este însuși bunul Dumnezeu și cel mai probabil a binecuvântat și primul abator din istorie și l-a dat în păstorirea heruvinilor. În același timp ne înterbăm cu ce se hrănea un lup. Probabil cu căpșuni ca doar nu căsăpea un biet iepuraș taman sub nasul lui Dumnezeu. Încă nu păpase nimeni fructul interzis.

Ignorăm șarpele vorbitor și ne întrebăm următoarele: Dacă Adam a numit toate animalele, înseamnă că ele erau in Rai? Dacă șarpele vorbea, oare puteau și celelalte? Adam o bârfea pe Eva la cangur? Dacă toate animalele erau în Rai, cum au ajuns ele pe Pământ? De ce le-a alungat Dumnezeu? Dacă nu erau în Rai, cum a ajuns șarpele să o momească pe Eva? Ceva dă cu virgulă în istoria necuvântătoarelor. Despre USS Noe cu servicii Ultra All Inclusive, urșii din Țara Sfântă și interzicerea de a mânca ariciul, în episodul următor.

Jumulici în Timişoara (ep.3 – Muzeul de Arta)

Termin cu Goya la parter şi urc la etajul 1. Mă benoclez la nişte porţelanuri într-o vitrină de pe hol. Faptul că au pliant nemțesc ca fiind din secolul nuşcare mă convinge că nu mă uit la farfuriile din care mănâncă la prânz curatoarele muzeului. Vad pe o uşă închisă o plăcuţă discretă: Corneliu Baba. Intru cu tupeu şi iaca... săli întregi pline cu tablouri. Curatoarea sare ca arsă, că deh, picta şi ea liniştită şi intră un vizitator. Cred că eram singurul de zile întregi.

Încep să mă holbez la picturi şi constat următoarele:

1. Exponatele erau fie împrumutate muzeului, fie donate de câţiva;
2. Corneliu Baba era traumatizat de arlechini și îi picta oribil;
3. Nu avea oglinzi în casă, altfel nu îmi explic de ce multele autoportretele erau atât de oribile. Cred că se uita la reflexia din șifonier;
4. Tehnica în sine era departe de frumoasele tablouri renascentiste sau cele ale maeştrilor olandezi, tablourile părând opera unui copil de clasa a cincea mai talentat;
5. Erau nişte nuduri, dar nimic care să momească cenzura să îl tragă de urechi;
6. A pictat între 1940 şi ceva şi 1990. Cam aşa erau datate;
7. Portrete de personalităţi ale veacului: Arghezi, Enescu, Sadoveanu şi încă unii, deci a fost apreciat;
8. Câteva peisaje urbane din care nu înţelegi nimic;
9. Singurul aspect pe care l-am înteles a fost protestul artistic al pictorului, toate tablourile din perioada ’80 – ’89 fiind întunecate, lugrube. Am corelat acest aspect cu magazinele goale şi traiul greu din acei ani;
10. Curatoarea picta mai frumos, folosind nişte simple acuarele şcolare.

Încheiem turul de forţă în sălile cu Corneliu Baba, mă simt brusc mai cult şi continui. Dibui câteva sălişoare cu picturi occidentale, acele tablouri frumoase de parcă ar fi poze, multe nesemnate, anonime, surse incerte sau pictori cvasi-necunoscuţi, dar plăcute ochiului. Retina mea fusese spălată după tablourile încâlcite şi supraîncărcate ale lui Baba. Păcat că nu m-am oprit aici. M-a mâncat în ananas să văd şi aripa de artă românească.

Doamne iartă-mă! Ce orori! Ce hidoşenii! Retina mea nu va putea vi spălată nici cu clor, Ace şi Domestos toate amestecate cu Pronto şi Axion. Sfinte căcat! Feriţi-vă ochii de acele orori şi recomandaţi-le doar amatorilor de sado-maso intelectual. Ca să fac o paralelă, în Viena era pe lângă ditamai muzeul cu picturi şi o aripă mai nouă cu artă contemporană unde un „artist” a îmbinat şuruburi, baterii, ochi umani de manechin, caschete de război şi alte căcaturi într-un mare haos şi l-a numit artă.

Nuuu tati, mânca-ţi-aş sufleţelul tău nevinovat, românaşii au fost precursorii acestui stil de kkt din care un austriac tembel a scos ceva sferto-semi-uman.

În salonul de artă românească mă uitam cu idiotul şi neoronii mei vărsau lacrimi amare uitându-se la operele Grupului Sigma (singurul pe care l-am reţinut ca nume) şi a altor asemenea. Să încerc să vă explic cu ce mi-a fost violată retina în asemenea hal.

La intrare era o zonă aşa, mai dubioasă, de acomodare cred, unde erau nişte table colorate, cu nişte ciment, butoane de la maşina de scris, ansamblul cu totul încercând să semene cu pelicani în zbor sau cu un cur de gorilă. Nu m-am prins. Apoi un soi de basorelief nedefinit. Titlurile erau atât de aberante încât nu am fost capabil sa reţin nici unul. Apoi am trecut la niste sticle colorate în diverse forme de parcă oamenii ăia au descoperit vitraliile. Mă rog. Continuăm. Ajung într-un salon mai mare plin de „opere” pe acelaşi stil: cuie înfipte în plăci de lemn în jurul cărora era trasă gută de pescuit în diverse modele, romburi, pătrate, triunghiuri etc. Fascinant! Gută, cuie şi lemne. Mă uitam ca prostu’ şi nu pricepeam ce naiba reprezintă.

Intrăm şi în ultima încăpere. Monstrul! În ultima încapere în care intri nebănuind nimic zăcea... Monstrul. Să vă explic. În mijlocul încăperii era aşea... ceva nedefinit, un chel-că-şoz metalic, zici că era modelul ADN-ului şarpelui marţian de apă dulce sau scheletul tubulaturii de la hota sobei lui Nea Gheorghe de la Rășchirații din Deal. Ăla era proiectul. Opera. Mai erau pe pereţi alte gute şi cuie combinate cu sticlă colorată. Levăl doi faţă de primele camere. Aici erau combinate.

Retina mi-a fost profund traumatizată când erau catalogate ca artă ciornele pe hârtie milimetrică a rahatului metalic din mijlocul încăperii. Iar ciornele, nici măcar nu erau ceva almbicat. Trei linii curbe punctate care semănau cu o funcție exponențială. Păi să-mi fie cu iertare dar transformeru’ Optimus Prime sau cum l-o chema, sigur când se duce la buda lui inter-planetară citind click-ul şi can-can-ul transformerilor defechează 2 tone de operă d-asta. Şi mai bine şurubărită şi fără ciorne cu funcții exponențiale, asimptotice sau ecuații de gradul întăi. Produce și gata. Rămân marcat pe viață.

Ca o conlcluzie, să reţinem: Muzeul de Artă Timişoara expune ca opere de artă ciornele pe hârtie milimetrică unui mostru metalic. Păi îţi dai seama ca dacă băieţii de la Luvru ar expune ciornele pentru turnu Eiffel i-ar îndoi pe ai noştri pe genunchi. Noroc că sunt miloşi și ne lasă și nouă un colț de pâine.

Jumulici în Timişoara (ep.2)

Timişoara - fruncea ţării, oraş cultural, universitar şi plin de obiective turistice. Iată-mă având de ars nişte ore pe străzile acestui oraş în plină zi de sâmbătă. Ochisem de prin diverse pliante şi hărţi Muzeul Banatului. Ajung cu harta în mână în faţa muzeului - o cladire frumoasă, fiind de fapt Castelul Huniade din Cetatea Timişoarei. Trec de poarta şantierului din faţa muzeului, fiind convins de faptul ca toţi muncitorii de acolo lucrau doar la faţadă şi înăuntru mă aşteptau exponate spectaculoase pregătite să îmi astâmpăre foamea culturală. După ce trec de poartă, apare un nene dintr-o gheretă, cu o privire uşor surprinsă, având pe el specifica geacă neagră de fâş a oamenilor de pază. Convins de pe site-ul muzeului (care nu pomenea nimic că ar fi închis, în renovare sau ceva de acest gen), îl întreb de unde îmi iau bilet de intrare că eu vreau să văd, vreau să cunosc istoria Banatului, să simt spiritul nobil al acestei zone şi să cobor barierele ignoranţei mele în faţa talazului istoric şi cultural. Mă rog, nu chiar cu aceste cuvinte că m-ar fi luat la bătaie, fiind convins că îl înjur. Mi-a zis că e închis deoarece e în renovare, pe un ton de parcă eram ultimul dobitoc că nu ştiam acest lucru. – Până când? – Ăăăăă. Ok. După ce am întors spatele şi am plecat m-am gândit câte panouri am văzut prin Timişoara că muzeul e în renovare, câte pop-up-uri mi s-au deschis pe site-ul muzeului şi câţi călători mi-au zis în tramvai – Psst, vezi că Muzeul Banatului e închis. Îl renovează. Evident... târlă, căcălău, scria şi pe trotoare şi pe zebre, până şi pe cabina duşului de la mine de la hotel, că e închis muzeul. 

Cu foamea aprinsă în neuronii mei şi dezamăgirea maximă a deziluziei vizitei mele în acest edificiu de pe vremea lui Iancu, salvatorului Europei, m-am reorientat rapid către Muzeul de Artă, aflat în Piaţa Unirii. Ajung într-un suflet acolo, hămesit de-a dreptul, văd pe o plăcuţă că acest muzeu este de fapt Palatul Baroc, mai văd cu coada ochiului că e o expozitie temporară a lui Goya şi intru. 10 lei intrarea. Adică doar 2 euroi şi ceva mărunt. Ieftin ca braga faţă de orice muzeu din afară. Văd o garderobă, las geaca şi rucsacul şi încep cu Goya. 

În amintirile mele, undeva prin biblioteca mamei exista un album de artă cu Goya. Pictor, în amintirile mele. În muzeu, gravuri. Mă scărpinam în cap ca oltenii în bancuri şi mă uitam la jumătăţile de foi de caiet mic în care erau gravate diverse momente dintr-un război spaniol. Civil parcă acest război. Tehnica gravurii era într-adevăr frumoasă, adică eu clar n-aş fi fost capabil de aşa ceva. Între noi fie vorba, dacă nu scria de gravuri pe toţi pereţii aş fi jurat că a desenat cu stiloul având cerneală neagră. Mă rog, îndemânarea mea în tot ceea ce înseamnă artă şi tehnicile utilizate în artă tind vertiginos spre zero. Mai erau şi nişte fotografii de război pe acolo. Nice! Deci, acest Goya, siderat de ororile „răzbelului” s-a apucat să mediatizeze aceste orori prin fotografii şi gravuri. Întâmplător, cred că pe vremea lui gravurile erau mai ieftine şi mai uşor de obţinut decât fotografiile. A fost primul fotograf de război, cel puţin aşa scria prin textele alea de pe pereţii muzeului. 

Bun! Ne-am culturalizat cu Goya, să vedem ce comori mai ascunde acest Palat Baroc (în episodul următor).

Jumulici în drumeţie (ep.1)

Fiind student la ASE, mă bucuram de o zi liberă în plus pe săptămână. În anumite semestre, dacă ne mutam nişte cursuri aveam chiar două. Undeva pe la finalul anului II sau III, într-o superbă zi de primăvară, în timp ce stăteam juma’ de grupă la o bere într-o terasă de pe lângă Piaţa Romană, am luat cu toţii o decizie. Mâine, fiind ziua liberă, să mergem cu toţii undeva. Merem în gară, ne suim în primul personal şi vizitam ceva. Nu au vrut fetele să mergem aşa în necunoscut şi în urma unor discuţii am hotărât să mergem la Curtea de Argeş. Zis şi făcut, ne-am organizat şi dimineaţa următoare, dotaţi cu bere, sandvişuri şi suc eram toţi buluc în personalul de Piteşti.

Pentru a ajunge la Curtea de Argeş trebuia să schimbăm trenul la Piteşti, escala durând cam o oră – două. Ajungem fără mari peripeţii în Piteşti. Dornici de vizitat şi fără nimeni în grup din Piteşti, ieşim din gară, ne oprim la prima tonetă de ziare întrebând ce putem vizita în acest oraş.

Închipuiţi-vă şocul omului, trezindu-se cu 10 inşi buluciţi în jurul tonetei întrebându-l care sunt obiectivele turistice din Piteşti. După câteva ăăăă-uri şi îîîî-uri a zis... ceva de centru. Noi: - Ce? Ce?. Ăăăăă... îîîîîî... Mda, mulţumim.

Concluzia a fost că am vizitat taverna gării în aşteptarea trenului.

Cu douăzeci de minute înainte de plecarea trenului ne-am plasat şi noi pe peron. Cu cinci minute înaintea orei de plecare am început să ne agităm că nu se vedea nici un tren pe linie. Tot ce era pe linie era o amărâtă de locomotivă maro. Se duce un coleg să inspecteze locomotiva în cauză și îl vedem cu un rânjet maxim că ne facem semn să venim.

Locomotiva era diferită față de ce mai văzusem până acum și anume era locomotivă-vagon sau vagon-locomotivă, cum vreți. Practic, trenul Pitești - Curtea de Argeș este locomotiva Pitești - Curtea de Argeș. Ne cățărăm în locomotivă împreună cu încă vreo zece călători și purcedem la drum. Toate bune și frumoase până începe să ne fie cald.

Ne târâiam spre Curtea de Argeș cu fabuloasa viteză a melcului turbat, în plin câmp într-o cutie de metal supraîncălzită. Căutând disperați un geam care să se deschidă nu am dibuit decât un geam care avea doua găuri în el. Stăteam ca șobolanii la aerul mai răcoros care venea prin găuri și făceam cu schimbul în fața găurilor.

În timp ce ne topeam ca untul uitat pe masa din bucătărie în plină după-amiază apare, nu știm de unde, cred ca din budă, nașul. Acest Godfather al trenului, cerberul călătorilor frauduloși și Dumnezeul vagonului-locomotivă, ridicându-și pantalonii sub burtă, începe să cerceteze infractorii din tren pentru că nu suntem călători, ci infractori. După ce se uită suspect la biletele noastre, la fețele noastre și la carnetele noastre de student verificând fiecare detaliu, dupa ce verifică fiecare bilet din pseudo-trenul în care eram și după ce ceartă o băbuță că îi dă șpagă în mărunt, se întoarce la noi la geam și zice. - Hmmm.... cam cald aici. Noi aprobăm ca niște pui de găină rătăciți dând din cap, moment în care îl auzim. - Păi de ce nu deschideți geamul măi băieți. Și îl vedem pe vașnicul controlor vârându-și două degete în găurile la care noi stăteam ca șoarecii și trăgând vârtos de geam în jos.

Minune! Geamul era deschis. Aerul curat ne gâdila nările și tricourile se uscau pe noi. Fețele noastre tâmpe totuși trădau faptul că ne mai trebuiau trei facultăți ca să ne prindem cum se deschide un nenorocit de geam în personalul vagon-locomotivă Pitești - Curtea de Argeș.

Despre lesbiana din Curtea de Argeș, scanul rupt și picnicul la iarbă verde, în episodul următor.