Jumulici în Timişoara (ep.3 – Muzeul de Arta)

Termin cu Goya la parter şi urc la etajul 1. Mă benoclez la nişte porţelanuri într-o vitrină de pe hol. Faptul că au pliant nemțesc ca fiind din secolul nuşcare mă convinge că nu mă uit la farfuriile din care mănâncă la prânz curatoarele muzeului. Vad pe o uşă închisă o plăcuţă discretă: Corneliu Baba. Intru cu tupeu şi iaca... săli întregi pline cu tablouri. Curatoarea sare ca arsă, că deh, picta şi ea liniştită şi intră un vizitator. Cred că eram singurul de zile întregi.

Încep să mă holbez la picturi şi constat următoarele:

1. Exponatele erau fie împrumutate muzeului, fie donate de câţiva;
2. Corneliu Baba era traumatizat de arlechini și îi picta oribil;
3. Nu avea oglinzi în casă, altfel nu îmi explic de ce multele autoportretele erau atât de oribile. Cred că se uita la reflexia din șifonier;
4. Tehnica în sine era departe de frumoasele tablouri renascentiste sau cele ale maeştrilor olandezi, tablourile părând opera unui copil de clasa a cincea mai talentat;
5. Erau nişte nuduri, dar nimic care să momească cenzura să îl tragă de urechi;
6. A pictat între 1940 şi ceva şi 1990. Cam aşa erau datate;
7. Portrete de personalităţi ale veacului: Arghezi, Enescu, Sadoveanu şi încă unii, deci a fost apreciat;
8. Câteva peisaje urbane din care nu înţelegi nimic;
9. Singurul aspect pe care l-am înteles a fost protestul artistic al pictorului, toate tablourile din perioada ’80 – ’89 fiind întunecate, lugrube. Am corelat acest aspect cu magazinele goale şi traiul greu din acei ani;
10. Curatoarea picta mai frumos, folosind nişte simple acuarele şcolare.

Încheiem turul de forţă în sălile cu Corneliu Baba, mă simt brusc mai cult şi continui. Dibui câteva sălişoare cu picturi occidentale, acele tablouri frumoase de parcă ar fi poze, multe nesemnate, anonime, surse incerte sau pictori cvasi-necunoscuţi, dar plăcute ochiului. Retina mea fusese spălată după tablourile încâlcite şi supraîncărcate ale lui Baba. Păcat că nu m-am oprit aici. M-a mâncat în ananas să văd şi aripa de artă românească.

Doamne iartă-mă! Ce orori! Ce hidoşenii! Retina mea nu va putea vi spălată nici cu clor, Ace şi Domestos toate amestecate cu Pronto şi Axion. Sfinte căcat! Feriţi-vă ochii de acele orori şi recomandaţi-le doar amatorilor de sado-maso intelectual. Ca să fac o paralelă, în Viena era pe lângă ditamai muzeul cu picturi şi o aripă mai nouă cu artă contemporană unde un „artist” a îmbinat şuruburi, baterii, ochi umani de manechin, caschete de război şi alte căcaturi într-un mare haos şi l-a numit artă.

Nuuu tati, mânca-ţi-aş sufleţelul tău nevinovat, românaşii au fost precursorii acestui stil de kkt din care un austriac tembel a scos ceva sferto-semi-uman.

În salonul de artă românească mă uitam cu idiotul şi neoronii mei vărsau lacrimi amare uitându-se la operele Grupului Sigma (singurul pe care l-am reţinut ca nume) şi a altor asemenea. Să încerc să vă explic cu ce mi-a fost violată retina în asemenea hal.

La intrare era o zonă aşa, mai dubioasă, de acomodare cred, unde erau nişte table colorate, cu nişte ciment, butoane de la maşina de scris, ansamblul cu totul încercând să semene cu pelicani în zbor sau cu un cur de gorilă. Nu m-am prins. Apoi un soi de basorelief nedefinit. Titlurile erau atât de aberante încât nu am fost capabil sa reţin nici unul. Apoi am trecut la niste sticle colorate în diverse forme de parcă oamenii ăia au descoperit vitraliile. Mă rog. Continuăm. Ajung într-un salon mai mare plin de „opere” pe acelaşi stil: cuie înfipte în plăci de lemn în jurul cărora era trasă gută de pescuit în diverse modele, romburi, pătrate, triunghiuri etc. Fascinant! Gută, cuie şi lemne. Mă uitam ca prostu’ şi nu pricepeam ce naiba reprezintă.

Intrăm şi în ultima încăpere. Monstrul! În ultima încapere în care intri nebănuind nimic zăcea... Monstrul. Să vă explic. În mijlocul încăperii era aşea... ceva nedefinit, un chel-că-şoz metalic, zici că era modelul ADN-ului şarpelui marţian de apă dulce sau scheletul tubulaturii de la hota sobei lui Nea Gheorghe de la Rășchirații din Deal. Ăla era proiectul. Opera. Mai erau pe pereţi alte gute şi cuie combinate cu sticlă colorată. Levăl doi faţă de primele camere. Aici erau combinate.

Retina mi-a fost profund traumatizată când erau catalogate ca artă ciornele pe hârtie milimetrică a rahatului metalic din mijlocul încăperii. Iar ciornele, nici măcar nu erau ceva almbicat. Trei linii curbe punctate care semănau cu o funcție exponențială. Păi să-mi fie cu iertare dar transformeru’ Optimus Prime sau cum l-o chema, sigur când se duce la buda lui inter-planetară citind click-ul şi can-can-ul transformerilor defechează 2 tone de operă d-asta. Şi mai bine şurubărită şi fără ciorne cu funcții exponențiale, asimptotice sau ecuații de gradul întăi. Produce și gata. Rămân marcat pe viață.

Ca o conlcluzie, să reţinem: Muzeul de Artă Timişoara expune ca opere de artă ciornele pe hârtie milimetrică unui mostru metalic. Păi îţi dai seama ca dacă băieţii de la Luvru ar expune ciornele pentru turnu Eiffel i-ar îndoi pe ai noştri pe genunchi. Noroc că sunt miloşi și ne lasă și nouă un colț de pâine.